Confesiunea unei nebune proză Tatiana Afanasiev

Iubitule, auzi cum cântă în mine tăcerea şi nesfârşirea acestei nopţi? ...
Stelele dorm în braţele măreţului cer, ce le leagănă cu infinită tandreţe. Doarme şi luna, îmbătată de propria-i frumuseţe. Şi doar eu, în mijlocul acestei poezii eterne, mă gândesc la tine şi la ochii tăi ce năşteau infinituri.
Iubitule, mai ţii minte ziua în care ne-am cunoscut?! Afară ningea cu vise, cu fulgi măşcaţi şi pufoşi...Iar eu patinam cam stângaci, încercând să găsesc un punct de reper pe gheaţa alunecoasă. Acel punct ai devenit tu. Ţi-am întâlnit privirea în timp ce mă agăţam cu disperare de haina ta pentru a nu mă prăbuşi prea ruşinos şi am înţeles că te iubesc.
Nu, mint... De fapt, te iubeam de foarte mulţi ani, de secole, de milenii, de o eternitate... Te-am văzut întâia oară într-un vis şi am înţeles că tu eşti continuarea mea, tremurul pleoapelor mele, zâmbetul ascuns în colţul buzelor mele. Te-am căutat timp îndelungat în neantul ceresc pentru a te găsi aici, pe pământ. Şi te-am iubit... Dumnezeule, cât te-am mai iubit!
Am iubit fiecare gând, fiecare respiraţie, fiecare mişcare a mâinilor tale. O singură atingere a ta era suficientă pentru ca eu să simt cum pulsează viaţa în mine, cum inima bate în fiecare celulă a trupului meu. O singură privire a ta era suficientă pentru ca eu să devin sclava ta, jucăria-ţi lipsită de voinţă. M-am lăsat atât de mult pătrunsă de tine, încât am încetat să mai înţeleg unde se sfârşeşte fiinţa ta şi unde începe a mea. Am încetat să mai exist, iubitule. M-am dizolvat în tine. Erai doar tu şi... încă un tu.
Şi atunci am simţit că mă voiam înapoi. Pe mine!!! Voiam să respir, să visez, să gândesc. Îmi era dor de soare, de lumină, de gustul vaniliei, de parfumul florilor, de râsul cristalin al copiilor de afară.
De asta am luat cuţitul. Nu voiam să te rănesc, iubitule, voiam doar să rup lanţurile şi să devin iar liberă! Liberă de nebunia acestei iubiri absolute... Cu fiecare lovitură de cuţit, simţeam tot mai acut cum inima ta începe să bată în pieptul meu. Învăţam pentru a doua oară să respir, să văd, să aud lumea din lăuntrul meu. Şi să plâng. Plângeam pentru că înţelegeam că acum trebuie iar să trăiesc şi era greu, iubitule... Foarte greu...
Ţi-am săpat mormântul cu propriile mele mâini, iar apoi, după ce ţi-am astupat carnea cu ţărână, am cules un mănunchi de roze sălbatice, pe care le-am aşezat la capul tău. A fost prima noapte când am dormit iar împreună. Mâinile mele erau cele ce îmbrăţişau mormântul tău, gura mea era cea care săruta pământul rece... În sfârşit ştiam că nu vei pleca, nu mă vei părăsi niciodată. Eram împreună. Tu şi Eu. Eu şi Tu. Tu şi eu. Eu şi tu. tu şi Eu. eu şi Tu.
Cineva spunea ieri că sunt nebună. Bieţii oameni... Ce ştiu ei despre adevărata nebunie?! Oare atunci când îşi iubesc propria reflexie sau când sărută copii, pe care îi cred proprietatea lor, nu sunt şi ei sclavii unor oglinzi deformate?! Toţi suntem nebuni, într-o măsură mai mică sau mai mare. Eu sunt nebună pentru că am uitat cum se respiră, iar tu eşti nebun pentru că ai uitat să mă înveţi cum se face.
Afară se aude un cocoş. Se pare că se apropie zorii de zi.
P. S. Iubitule, auzi cum cântă în mine tăcerea şi nesfârşirea acestei zile ce se naşte? ...