Speranţa Cristian Gabriel Groman

E frig şi vântul suflă printre ramuri...
Mi-e dor şi sufletul îmi e pustiu...
Şi flori de gheaţă se lipesc de geamuri...
Eu numai lângă tine vreau să fiu...

Se înserează-acum şi stele-apar pe cer...
Gândindu-mă la tine, eu nu le pot privi...
În inimă-mi e ceată, e viscol sau e ger...
Nici eu nu ştiu ce e, nu ştiu ce poate fi...

Ştiu doar că îmi lipseşte enorm iubirea mea...
Şi-o lacrimă fierbinte se scurge-ncet încet...
Amestecându-se uşor cu-n fulg de nea...
Ce s-a topit pe-obraz cu-o undă de regret...

O noapte-ntunecoasa se lasă peste lume...
Sclipiri de diamante apar numai pe cer...
Lumini ce mă-nfioara gândindu-mă la tine...
Iar luna, prinsă-n ceată, e plină de mister...

Aş vrea acum să pot să te aduc aproape...
E tot ce îmi doresc şi tot ce pot să sper...
Aş vrea lumina-n suflet, să nu mai fie noapte...
Un răsărit de soare ce numai tu eşti... cer...

Acum.......

Când totul împrejur e cenuşiu şi trist...
Mă rătăcesc prea singur pe străzi pustii şi reci...
O singură speranţa mă face să exist...
Speranţa că-ntr-o zi sau noapte pe-aici o să mai treci..