Nu vreau decât să fiu visul tău din fiecare noapte, prima şoaptă din zori de zi, bătăile inimii tale şi aerul cu care respiri...oare cer prea multe?...
Tatiana Afanasiev
miercuri, 13 martie 2013
luni, 11 martie 2013
Confesiunea unei nebune proză Tatiana Afanasiev
Iubitule, auzi cum cântă în mine tăcerea şi nesfârşirea acestei nopţi? ...
Stelele dorm în braţele măreţului cer, ce le leagănă cu infinită tandreţe. Doarme şi luna, îmbătată de propria-i frumuseţe. Şi doar eu, în mijlocul acestei poezii eterne, mă gândesc la tine şi la ochii tăi ce năşteau infinituri.
Iubitule, mai ţii minte ziua în care ne-am cunoscut?! Afară ningea cu vise, cu fulgi măşcaţi şi pufoşi...Iar eu patinam cam stângaci, încercând să găsesc un punct de reper pe gheaţa alunecoasă. Acel punct ai devenit tu. Ţi-am întâlnit privirea în timp ce mă agăţam cu disperare de haina ta pentru a nu mă prăbuşi prea ruşinos şi am înţeles că te iubesc.
Nu, mint... De fapt, te iubeam de foarte mulţi ani, de secole, de milenii, de o eternitate... Te-am văzut întâia oară într-un vis şi am înţeles că tu eşti continuarea mea, tremurul pleoapelor mele, zâmbetul ascuns în colţul buzelor mele. Te-am căutat timp îndelungat în neantul ceresc pentru a te găsi aici, pe pământ. Şi te-am iubit... Dumnezeule, cât te-am mai iubit!
Am iubit fiecare gând, fiecare respiraţie, fiecare mişcare a mâinilor tale. O singură atingere a ta era suficientă pentru ca eu să simt cum pulsează viaţa în mine, cum inima bate în fiecare celulă a trupului meu. O singură privire a ta era suficientă pentru ca eu să devin sclava ta, jucăria-ţi lipsită de voinţă. M-am lăsat atât de mult pătrunsă de tine, încât am încetat să mai înţeleg unde se sfârşeşte fiinţa ta şi unde începe a mea. Am încetat să mai exist, iubitule. M-am dizolvat în tine. Erai doar tu şi... încă un tu.
Şi atunci am simţit că mă voiam înapoi. Pe mine!!! Voiam să respir, să visez, să gândesc. Îmi era dor de soare, de lumină, de gustul vaniliei, de parfumul florilor, de râsul cristalin al copiilor de afară.
De asta am luat cuţitul. Nu voiam să te rănesc, iubitule, voiam doar să rup lanţurile şi să devin iar liberă! Liberă de nebunia acestei iubiri absolute... Cu fiecare lovitură de cuţit, simţeam tot mai acut cum inima ta începe să bată în pieptul meu. Învăţam pentru a doua oară să respir, să văd, să aud lumea din lăuntrul meu. Şi să plâng. Plângeam pentru că înţelegeam că acum trebuie iar să trăiesc şi era greu, iubitule... Foarte greu...
Ţi-am săpat mormântul cu propriile mele mâini, iar apoi, după ce ţi-am astupat carnea cu ţărână, am cules un mănunchi de roze sălbatice, pe care le-am aşezat la capul tău. A fost prima noapte când am dormit iar împreună. Mâinile mele erau cele ce îmbrăţişau mormântul tău, gura mea era cea care săruta pământul rece... În sfârşit ştiam că nu vei pleca, nu mă vei părăsi niciodată. Eram împreună. Tu şi Eu. Eu şi Tu. Tu şi eu. Eu şi tu. tu şi Eu. eu şi Tu.
Cineva spunea ieri că sunt nebună. Bieţii oameni... Ce ştiu ei despre adevărata nebunie?! Oare atunci când îşi iubesc propria reflexie sau când sărută copii, pe care îi cred proprietatea lor, nu sunt şi ei sclavii unor oglinzi deformate?! Toţi suntem nebuni, într-o măsură mai mică sau mai mare. Eu sunt nebună pentru că am uitat cum se respiră, iar tu eşti nebun pentru că ai uitat să mă înveţi cum se face.
Afară se aude un cocoş. Se pare că se apropie zorii de zi.
P. S. Iubitule, auzi cum cântă în mine tăcerea şi nesfârşirea acestei zile ce se naşte? ...
Stelele dorm în braţele măreţului cer, ce le leagănă cu infinită tandreţe. Doarme şi luna, îmbătată de propria-i frumuseţe. Şi doar eu, în mijlocul acestei poezii eterne, mă gândesc la tine şi la ochii tăi ce năşteau infinituri.
Iubitule, mai ţii minte ziua în care ne-am cunoscut?! Afară ningea cu vise, cu fulgi măşcaţi şi pufoşi...Iar eu patinam cam stângaci, încercând să găsesc un punct de reper pe gheaţa alunecoasă. Acel punct ai devenit tu. Ţi-am întâlnit privirea în timp ce mă agăţam cu disperare de haina ta pentru a nu mă prăbuşi prea ruşinos şi am înţeles că te iubesc.
Nu, mint... De fapt, te iubeam de foarte mulţi ani, de secole, de milenii, de o eternitate... Te-am văzut întâia oară într-un vis şi am înţeles că tu eşti continuarea mea, tremurul pleoapelor mele, zâmbetul ascuns în colţul buzelor mele. Te-am căutat timp îndelungat în neantul ceresc pentru a te găsi aici, pe pământ. Şi te-am iubit... Dumnezeule, cât te-am mai iubit!
Am iubit fiecare gând, fiecare respiraţie, fiecare mişcare a mâinilor tale. O singură atingere a ta era suficientă pentru ca eu să simt cum pulsează viaţa în mine, cum inima bate în fiecare celulă a trupului meu. O singură privire a ta era suficientă pentru ca eu să devin sclava ta, jucăria-ţi lipsită de voinţă. M-am lăsat atât de mult pătrunsă de tine, încât am încetat să mai înţeleg unde se sfârşeşte fiinţa ta şi unde începe a mea. Am încetat să mai exist, iubitule. M-am dizolvat în tine. Erai doar tu şi... încă un tu.
Şi atunci am simţit că mă voiam înapoi. Pe mine!!! Voiam să respir, să visez, să gândesc. Îmi era dor de soare, de lumină, de gustul vaniliei, de parfumul florilor, de râsul cristalin al copiilor de afară.
De asta am luat cuţitul. Nu voiam să te rănesc, iubitule, voiam doar să rup lanţurile şi să devin iar liberă! Liberă de nebunia acestei iubiri absolute... Cu fiecare lovitură de cuţit, simţeam tot mai acut cum inima ta începe să bată în pieptul meu. Învăţam pentru a doua oară să respir, să văd, să aud lumea din lăuntrul meu. Şi să plâng. Plângeam pentru că înţelegeam că acum trebuie iar să trăiesc şi era greu, iubitule... Foarte greu...
Ţi-am săpat mormântul cu propriile mele mâini, iar apoi, după ce ţi-am astupat carnea cu ţărână, am cules un mănunchi de roze sălbatice, pe care le-am aşezat la capul tău. A fost prima noapte când am dormit iar împreună. Mâinile mele erau cele ce îmbrăţişau mormântul tău, gura mea era cea care săruta pământul rece... În sfârşit ştiam că nu vei pleca, nu mă vei părăsi niciodată. Eram împreună. Tu şi Eu. Eu şi Tu. Tu şi eu. Eu şi tu. tu şi Eu. eu şi Tu.
Cineva spunea ieri că sunt nebună. Bieţii oameni... Ce ştiu ei despre adevărata nebunie?! Oare atunci când îşi iubesc propria reflexie sau când sărută copii, pe care îi cred proprietatea lor, nu sunt şi ei sclavii unor oglinzi deformate?! Toţi suntem nebuni, într-o măsură mai mică sau mai mare. Eu sunt nebună pentru că am uitat cum se respiră, iar tu eşti nebun pentru că ai uitat să mă înveţi cum se face.
Afară se aude un cocoş. Se pare că se apropie zorii de zi.
P. S. Iubitule, auzi cum cântă în mine tăcerea şi nesfârşirea acestei zile ce se naşte? ...
Tatiana Afanasiev scriitoare
Tatiana Afanasiev
Ascunzi...în haină Doina Theiss poezie
Albastră este Veşnicia în care mă retrag visând..
Păr cu cristale-albastre, în noapte sträluceşte.
Văd cum Luna mîndrä pe cer sus, luceşte.
Cu gîndul plin de-un Astru visez.... suspinînd.
Ca douä Stele în märeţia neagr‘a Nopţii
Sunt ochii pe care numai Tu îi vezi.
Seninul în ei se oglindeşte din cerul.. sorţii
Sunt cristale albastre, la care tu visezi..
O mare-nvolburată şoptindu-ti a ei taină
Cu valuri ne-mblînzite, s-ascunde-n ei..
Fiorul lor te-mbată şi ascunzi in...haină
A lor fotografie, ce te-ameţeste făr’să...bei.
Cristale fermecate te scoate-acum din minţi,
Se topesc în apa sfântă cu valuri..adormite.
Säruţi stropi de- otravä pe buzele-mi fierbinţi
Alintîndu-mä-nşoapte, din stânci de dor izvorâte.
Linişte de vis aşterni pe-al meu.. suflet.
Jurăminte drăgăstoase inima mi-o-mbată!
Ne iubim prin...Infinit, fără de răsuflet.
Soarta este-n miez de noapte... a ei acrobată!
© D. Theiss
duminică, 10 martie 2013
Bătrânul Doina Theiss poezie
Ca un duşman necruţător, vine gerul arzător!
Peste deal, peste câmpie, duce totu-n agonie.
Biciul rece cel de gheaţă, pe oameni îi ingheaţă!
Pe cei fără adăpost, îi omoară fără rost!
Noaptea-i Ger necruţător cu un vânt biciuitor..
Un Bătrânel şi cu-n câine, sărac lipit şi fără pâine,
Mergea încet cu paşi greoi, căutând în gunoi..
Ceva, pentru-al său câine, să mănânce până mâine.
Căuta si-un adăpost, într-o viaţă fără...rost.
Precum un câine părăsit, de viaţa cruntă, hăituit.
Găsi un colţ de pâine, uscat, ce lacrimile l-au muiat...
Tremurând de frig şi foame el se-ascunde sub obloane.
Ger năprasnic fără milă, atac-o viaţ-aşa umilă...
Cei ce trec, nici nu le pasă! Ei au casă, ei au masă.
Pe când Ei la cald stăteau şi la cămin s-aşezau,
Simţind că le merge bine, nici nu s-au gândit la tine...
Biet bătrân ce-acuma mori, prins de gheaţă şi ninsori!
Lângă corpul îngheţat, moare-un câine-nfrigurat.
Douä suflete curate s-au stins, nefiind ajutate.
Ignoranţă şi uitare, le-au furat a lor suflare!
Gerul greu chinuitor, i-a omorât pânä-n zori!
Viaţ-amară fără sens, mă-ntristeaz-acum imens,
Când gândesc la cei sărmani, fără pâine, fără bani.
M-aş preface într-un soare cu razele arzătoare
Cu gheaţa eu aş lupta, gerul crunt l-aş înfrunta!
Aş aduce-n inimi Vara să le fie cald şi seara
Oamenii să nu îngheţe! Ignoranţa... s-o dezgheţe!
Tare-aş vrea s-aduc căldura ce topeşte "acritura"
Firilor de oameni răi, ce-i întrec chiar.. pe dulăi!
Aş vrea să devin o floare cu petale mirositoare!
Să aduc la Oameni, Viaţa, bucuria şi speranţa!
Pasărea din cer să fiu, ciripind un tril zglobiu,
Să aduc Iubirea-n suflet, dup-atâta chin şi umblet!
Toate astea eu aş vrea, să pot s-alint inima!
Să uitaţi de ger şi frig, să vă-nvelesc într-un vig.
Să v-ascund în Inimă de ignoranţa... vitregă.
Ah, de-aş putea toate astea, v-aş aduce şi...o Stea!
Stea albastră ce sclipeşte, visul nopţii-l ocroteşte.
Cu a ei lumină caldă, somnul vostru să-l dezmiardă!
Să fiu Înger păzitor ce v-aduce Soare-n zori,
Şi un zâmbet de bineţe, pe a gurii frumuseţe!
A Bătrânului durere vreau s-alin cu-a mea putere...
Moartea lui să o răzbun, căci am sânge de Străbun!
Să-l înalţ la cerul mare aducându-i alinare.
Un om surghiunit de soartă, stă acum în Rai la..Poartă.
© D. Theiss
Peste deal, peste câmpie, duce totu-n agonie.
Biciul rece cel de gheaţă, pe oameni îi ingheaţă!
Pe cei fără adăpost, îi omoară fără rost!
Noaptea-i Ger necruţător cu un vânt biciuitor..
Un Bătrânel şi cu-n câine, sărac lipit şi fără pâine,
Mergea încet cu paşi greoi, căutând în gunoi..
Ceva, pentru-al său câine, să mănânce până mâine.
Căuta si-un adăpost, într-o viaţă fără...rost.
Precum un câine părăsit, de viaţa cruntă, hăituit.
Găsi un colţ de pâine, uscat, ce lacrimile l-au muiat...
Tremurând de frig şi foame el se-ascunde sub obloane.
Ger năprasnic fără milă, atac-o viaţ-aşa umilă...
Cei ce trec, nici nu le pasă! Ei au casă, ei au masă.
Pe când Ei la cald stăteau şi la cămin s-aşezau,
Simţind că le merge bine, nici nu s-au gândit la tine...
Biet bătrân ce-acuma mori, prins de gheaţă şi ninsori!
Lângă corpul îngheţat, moare-un câine-nfrigurat.
Douä suflete curate s-au stins, nefiind ajutate.
Ignoranţă şi uitare, le-au furat a lor suflare!
Gerul greu chinuitor, i-a omorât pânä-n zori!
Viaţ-amară fără sens, mă-ntristeaz-acum imens,
Când gândesc la cei sărmani, fără pâine, fără bani.
M-aş preface într-un soare cu razele arzătoare
Cu gheaţa eu aş lupta, gerul crunt l-aş înfrunta!
Aş aduce-n inimi Vara să le fie cald şi seara
Oamenii să nu îngheţe! Ignoranţa... s-o dezgheţe!
Tare-aş vrea s-aduc căldura ce topeşte "acritura"
Firilor de oameni răi, ce-i întrec chiar.. pe dulăi!
Aş vrea să devin o floare cu petale mirositoare!
Să aduc la Oameni, Viaţa, bucuria şi speranţa!
Pasărea din cer să fiu, ciripind un tril zglobiu,
Să aduc Iubirea-n suflet, dup-atâta chin şi umblet!
Toate astea eu aş vrea, să pot s-alint inima!
Să uitaţi de ger şi frig, să vă-nvelesc într-un vig.
Să v-ascund în Inimă de ignoranţa... vitregă.
Ah, de-aş putea toate astea, v-aş aduce şi...o Stea!
Stea albastră ce sclipeşte, visul nopţii-l ocroteşte.
Cu a ei lumină caldă, somnul vostru să-l dezmiardă!
Să fiu Înger păzitor ce v-aduce Soare-n zori,
Şi un zâmbet de bineţe, pe a gurii frumuseţe!
A Bătrânului durere vreau s-alin cu-a mea putere...
Moartea lui să o răzbun, căci am sânge de Străbun!
Să-l înalţ la cerul mare aducându-i alinare.
Un om surghiunit de soartă, stă acum în Rai la..Poartă.
© D. Theiss
sâmbătă, 9 martie 2013
Nu uitaţi să... îmbrăţişaţi Doina Theiss
Astäzi, când peste tot se vorbeste atât de frumos despre Iubire, Prietenie..as dori sä scriu câteva cuvinte despre...Imbrätisare.
Imbrätisarea este atât de importantä pentru noi, oamenii si atât de binefäcätoare! Nu-i däm prea mare importantä de multe ori, si o däruim.. doar asa.. ca semn de binete sau ca semn de prietenie la ..despärtire.
Am "studiat" aceastä formä de a ne exprima dorinta de apropiere fatä de cei dragi si am ajuns la concluzia cä, Imbrätisarea se poate observa sub foarte multe..forme.
Ea, exprimä tristetea atunci când am pierdut un om drag si ne face sä ne strângem in brate, sä cäutäm mângâierea prietenilor, familiei..alinându-ne astfel durerile acelei pierderi..
Imbrätisarea este intensä si foarte fierbinte, la perechile indrägostite. Este plinä de cäldurä si de ..hormoni care se "zbat" pur ...
Imbrätisarea este atât de importantä pentru noi, oamenii si atât de binefäcätoare! Nu-i däm prea mare importantä de multe ori, si o däruim.. doar asa.. ca semn de binete sau ca semn de prietenie la ..despärtire.
Am "studiat" aceastä formä de a ne exprima dorinta de apropiere fatä de cei dragi si am ajuns la concluzia cä, Imbrätisarea se poate observa sub foarte multe..forme.
Ea, exprimä tristetea atunci când am pierdut un om drag si ne face sä ne strângem in brate, sä cäutäm mângâierea prietenilor, familiei..alinându-ne astfel durerile acelei pierderi..
Imbrätisarea este intensä si foarte fierbinte, la perechile indrägostite. Este plinä de cäldurä si de ..hormoni care se "zbat" pur ...
si simplu, de atâta fericire..
Imbrätisarea, atunci când strangem copilul la piept este atât de frumoasä si curatä incât s-a constatat cä ea, are efecte mult mai puternice, la un copil bolnävior, decât ar avea-o medicamentele.. Acea imbrätisare duioasä, a mamei, face foarte bine copilului.. transmitând o sigurantä si un sentiment de apärare..de ocrotire.
Sigurantä, ocrotire, iubire, incredere, usurarea suferintei, mângâiere, toate acestea la un loc se strâng intr-o....Imbrätisare!
Ati imbrätisat pe cineva astäzi?
Eu, am fäcut-o!! V-am imbrätisat pe voi, prin aceste... mici gânduri ale mele!
Imbrätisarea, atunci când strangem copilul la piept este atât de frumoasä si curatä incât s-a constatat cä ea, are efecte mult mai puternice, la un copil bolnävior, decât ar avea-o medicamentele.. Acea imbrätisare duioasä, a mamei, face foarte bine copilului.. transmitând o sigurantä si un sentiment de apärare..de ocrotire.
Sigurantä, ocrotire, iubire, incredere, usurarea suferintei, mângâiere, toate acestea la un loc se strâng intr-o....Imbrätisare!
Ati imbrätisat pe cineva astäzi?
Eu, am fäcut-o!! V-am imbrätisat pe voi, prin aceste... mici gânduri ale mele!
D. Theiss
Doina Theiss scriitoare
Care ne naşte în dureri şi chin,
De pictori în tablou imortalizată
Ea, este albul florilor de crin.
Doina Theiss
Abonați-vă la:
Postări (Atom)